În noiembrie 1876, V.A. Urechia, deputat de Ismail fost ministru al instrucțiunii a propus înființarea unei școli normale la Ismail, cu scopul de a forma învățători sătești. Ea a fost înființată în 1877, cu o singură clasă formată din 17 elevi. În urma tratativelor duse la Congresul de la Berlin din 1878, s-a hotarât ca Sudul Basarabiei să fie retrocedat Rusiei. În urma acestei hotărâri, Școala Normală din Ismail a fost evacuată în ultimele zile ale lui septembrie 1878, la Galați. În luna octombrie, cursurile s-au deschis într-un local amenajat în pripă, pus la dispoziția școlii de către Costache Negri, pe strada Mihai Bravu, nr. 48. „Nu era impozantă casa marelui patriot C.Negri, în care era pe atunci școala noastră” mărturisește, în 1936, unul dintre primii elevi – dar în zidurile ei, din copacii din jurul grădinii emanau îndemnuri la muncă, la cinste, la sacrificiu, la idealism și la tot ce înalță și înnobilează sufletul.”

Începând cu anul școlar 1893 – 1894, s-a trecut la planul de învățământ de 5 ani de studii. Urmare a acestor demersuri repetate, Scoala Normală „C. Negri” s-a redeschis la 20 octombrie 1907, în prezența ministrului (pentru a treia oară) Spiru Haret. În cuvântul rostit a evidențiat faptul că reînceperea cursurilor la această instituție are semnificația unei noi victorii „în lupta ce se dă pentru luminarea păturii de jos.” Ministrul a mai adăugat: „Doresc ca reînființarea Școlii Normale din Galați să fie simbolul de reînviere a țării noastre”. Cu acest prilej, Ministrul a conferit medalia Răsplata muncii în învățământ clasa I unor învățători din Smulți, Oancea, Rogojeni, Berești, Matca, Bucești, Cosmești.

În anii următori școala își câștigă un prestigiu binemeritat, datorită bunelor rezultate obținute sub conducerea unor directori inimoși: N. Longinescu (1902-1908), C. Nazarie (1908-1012) și 1913-1918), Al Zaharia (1912 – 1913).

Școala a fost o pepinieră de remarcabille personalități între care cea a profesorului N. Longinescu, unul dintre directorii cu rezultate notabile. Personalitate marcantă, prof. N. Longinescu a funcționat la această școală între anii 1898 și 1922, apoi a fost inspector general al învățământului școlar normal primar. Fost student al lui Titu Maiorescu, a publicat poezii în Convorbiri literare, și-a dat doctoratul în 1912 la Leipzig. În semn de omagiu, elevii i-au ridicat în fața școlii un bust de bronz, care se afla acolo din anul 1937, la doi ani dupa dispariția distinsului profesor. Apostol Culea, învățător la școala de aplicație din cadrul Școlii Normale, avea să afirme cu ocazia acelui trist eveniment: „Profesorul N. Longinescu a creat o școală normală cu o gospodărie model și un suflet al ei care a întrecut peste zece generații.”

Dintre celelalte cadre didactice ale Școlii Normale care pot fi amintite aici ar fi Solomon Halita, (director al școlii între 1901-1902, și ulterior inspector general la Ministerul Instrucțiunii Publice).

În 1916-1917, școala este evacuata, iar profesorii mobilizati, împreună cu elevii din ultima clasă. în timpul războiului, localul școlii a fost transformat în spital. În războiul pentru reîntregirea neamului s-au jertfit numeroși elevi al școlii iar numele celor 47 de eroi rămân încrustate cu litere aurite pe placa comemorativă din holul central.

Cu ajutorul cadrelor didactice și al elevilor, după război localul școlii a fost reparat: s-au pus geamuri, s-au reparat sobele, băncile, s-au refăcut cazanele de la bucătărie și baie, s-a împrejmuit terenul din jurul școlii cu un gard în lungime de 1400 m și 2,20 m înălțime,  s-a reamenajat ferma, s-a construit un car și o sanie în atelierul de fierărie al școlii. Procesul verbal din 2 iunie 1921 încheiat în urma unei inspecții nota: „poate fi singura școală sau printre primele școli care își ușurează mult traiul cu produsele ei, producând în acelașii timp și un venit. Elevii sunt bine hrăniți și școala este bine gospodărită […]”.

Doi ani mai târziu de consemnează succesele înregistrate de conducerea din acea vreme scoţându-se în evidenţă faptul că şcoala regăsise „înflorirea din cele dintâi vremi”. După vizita efectuată la data de 6 decembrie 1925, Ministrul Instrucţiunii Publice, dr. C. Anghelescu, constata “starea admirabilă în care se găseşte şi este întreţinută” şcoala.

Anii de dinaintea celui de al doilea război mondial au fost grei pentru profesorii şi pentru elevii şcoli. Cutremurul din 1938 a deteriorat clădirea.  În timpul războiului, şcoala a fost militarizată, o parte dintre profesori mobilizaţi, iar în 1944, s-a închis. Din nou localul este adăpost pentru armată, dar lovitura cea mai mare a constituit-o bombardamentul din aprilie1944, care avariază grav clădirea.

Dupa război, s-au luat măsuri urgente pentru repararea localului.
În urma reformei învăţământului, şcoala îşi schimbă numele în Şcoală pedagogică, pâna în 1959, când îşi reia numele de Costache Negri.
La început, studiile viitorilor învăţători se întindeau pe o perioadă de 4 ani, în 1957-1963, a fost de 6 ani, apoi de 5 ani, cum este şi astăzi. După război, şcoala are o evoluţie ascendentă, apar noi reviste ale elevilor, noi formaţii artistice.

După o scurtă perioadă (1963 – 1967) în care dublul profil – teoretic şi practic – schimbă denumirea şcolii în Şcoala Medie nr. 7, cu secţie de învăţători şi educatoare se stabileşte numele de Liceul Pedagogic “C.Negri Galaţi”. Din 1990 se revine la vechea denumire de Şcoala Normală C.Negri.

Cutremurele din 1977 şi 1986 au avariat grav clădirea, aducând şcoala în pragul celebrei întrebări hamletiene, al cărei răspuns l-au dat tot colectivul de salariaţi ai şcolii, personalul didactic sau nedidactic deopotrivă. Clădirea şcolii devenise aproape de neutilizat: pereţi dizlocaţi, acoperiţi prăbuşit, plafoane fisurate sau chiar căzute constituiau un pericol iminent pentru desfăşurarea activităţii în şcoală. Riscându-se evenimente grave, se învăţa totuşi la parter şi în internat o parte din clase, iar altele la liceele Mihail Kogălniceanu, Emil Racoviţa şi Scoala Generală nr. 7. Prăbuşirea unei bucăţi de tavan din sala de mese în timpul unei cine şi rănirea gravă a unei eleve a convins oficialităţile vremii şi să demareze lucrările de reparaţii capitale. Astfel, între 1986 şi 1989 clădirea a devenit un adevărat şantier, de la temelii până la acoperiş, totul fiind supus unei reparări şi consolidării.

Marcată de schimbările sociale de după 1989, şcoala românească este în căutarea unor răspunsuri adecvate noilor situaţii. În acest context, şi şcoala noastră caută modalităţi de adaptare a strategiilor, aşa încât să poate răspunde cât mai eficient comenzilor sociale, noului ideal educaţional care a început să se profileze.

Se înfiinţează astfel un prim laborator de informatică, şcoala având  acces la internet din anul 1999.

Efortul susţinut de a ne racorda la nou se traduce prin dotarea şcolii cu aparate video, cameră video, radio-casetofoane, cd-player, televizoare color, casete audio-video, staţie de amplificare, copiatoare, minicentrală telefonică, video proiectoare etc.

Practica pedagogică